Imi fuge pamantul de sub picioare... Imi fuge fericirea printre degete... Nu inteleg ce se intampla; poate imi imaginez dar nu cred ca lucrurile ar trebui sa stea asa. Sa ma opresc din a imi dori? Daca toate zilele mi-ar fi ocupate ca ieri nu as trai apasarile mele. Mi-as tine mintea ocupata pana la intoarcere. Dar mereu trebuie sa fie mai tot greu ca sa mai invat cate ceva. Cred ca ar trebui sa dau piept cu realitatea si sa ma crispez. Nu vreau sa imi fie frica de ce va veni. Chiar daca implica temerea mea cea mai veche...
Mi-am scos armura... veche dar nu ruginita. Un pic prafuita. Nostalgica. Zalele ma imbiau catre a fi invincibila. Am emotii si nu stiu de e calea cea mai buna. Dar am nevoie. Intind mana si ridic greutatea metalului. Pielea mi se infioara la atingerile reci. De ce mi s-ar umezi ochii? De ce sa duc dorul simturilor? Pentru cine? Eu pot exista si distrusa. Durerea ma izbeste in plin suflet si nervii mi se rascolesc. Dura rece impenetrabila! Ca o armura. Sfarsit iar albastrul ochilor se transforma in desert. Totul doar nisip si uscaciune. Greutatea sabiei ma izbeste de pamant. Timpul mi-a atrofiat controlul. Urlu si ma ridic cu genunchii tremurand. Mana stanga se plimba peste taisul sabiei lasand dare de sange, botezand. From now on against you all! Umbrele trecutului, prezentului, viitorului, ma inconjoara. Nu mi-e frica de pustiu si imi implant taisul in fiecare inima fantomatica. Nu gandesc ci doar distrug pentru a-mi elibera linistea. Totul tipa in jurul meu, totul moare si eu ma usuc pierzand si nisipul ochilor. Un pret mare. Totul se incheie si ma trezesc singura, asudata si cu mainile moarte de efortul psihic. Genunchii musca din pamant, ma sprijin in sabie. Nicio oaza in desert. Si tip! Tip durerea tip greutatea inimii tip tot volumul respirator. The pain keeps me alive! Pana cand ma inec si alveolele mi se inchid. Cad in bratele unui copac. Cauta-ma... De ma vei gasi... Trezeste-ma... Dar doar daca e pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu