Experienta

Am plecat intr-o miercuri, in care ploua cu soare. Singura si cu 17 kg dupa mine. 226, 131; mai multe emotii am avut in 131; stupid. Mi-am revenit cand am ajuns la aeroport si am ajutat alti oameni sa ajunga. Prima informatie a fost intarzierea decolarii cu vreo 50 de minute. Si am tot asteptat uitandu-ma de zor pe pereti; in sfarsit am ajuns la biroul de check in impreuna cu o multime de oameni. Restul lucrurilor s-au desfasurat rapid. Nimic special. Entuziasmul m-a cuprins cand m-am suit in autobuz si am vazut avioanele de aproape. Plus ca eram inconjurata de copiii foarte veseli. Si uite asa, am ajuns la avionul alb cu verde si mi-am luat locul in primire. Multumesc cerului ca era frig. Am avut parte de 2 ferestre, mici ce e drept. Startul avionului l-am pierdut pentru ca eram atenta la player si pur si simplu m-am trezit in aer. Fascinant! La noi erau nori dar atat de frumosi si pufosi..Pana la urma a venit si soarele si in fata ochilor mi s-a deschis un peisaj greu de descris. Un entuziasm mi-a incalzit inima, atatea culori si forme. Mi-au dat lacrimile (tipic) din cauza frumusetilor. Dar cui sa ii spui trairile tale? Cu siguranta nu doamnei din dreapta. Am ajuns sa plutesc intre 2 albastri-cerul si apa,fara pamant. Eram prinsa in cea mai frumoasa culoare si invaluita din toate partile... si astfel am aterizat pe pamant italian. Frumos si linistit. Mi-am luat bagajul si am zbughit-o in bratele tatei. Era primul de langa usa. Neschimbat si vesel. Mi-am hranit ochii cu tot drumul pana acasa, pana in bratele mamei. Ea era schimbata dar revederea a fost pe masura plecarii lor. Surprinzator, nu am plans...