The boys

E un gand ce mi s-a format demult. Acum, dupa atata oftalmo, e suficient sa incep pentru a reusi sa continui. S-ar putea sa mai incurc ani, luni, ordinea evenimentelor dar stiu ca sunt obiectiva. Subiectivismul a fost atunci.

La 13 ani imi petreceam verile la munte, alaturi de parinti si prieteni. Ma jucam cu papusile si eram doar fete. Nu stiam foarte multe despre relatiile el-ea spre deosebire de prietenele mele. Cunosteam lucrurile din carti dar eram un copil pentru care joaca era mai importanta. Totusi, am fost izbita de frumusetea ochilor lui. Albastri extraordinari. El (voi da numele pentru ca mi-e usor si nu vad nimic rau in exprimarea sincerelor idei)-Alexandru era iubitul celei mai bune prietene. Desi locuiam in acelasi bloc, pe scari diferite, nu aveam habar de existenta lui si nici de restul viitorilor prieteni de pe scara C. Eu stau pe B. Un tip inalt, blond, haios, cu ochii aia superbi. Evident, nu se putea sa fac ceva in privinta trairilor mele. Tineam la prietena mea si credeam in norisori roz. Oricum, copilarie. Asa a fost toata vara. Am plecat si mi-am petrecut un an de zile gandindu-ma la el. A venit vacanta urmatoare, inainte de liceu. La 14 ani viata era la fel de copilaroasa. Eram inocenti si iertatori. Nu era o drama ci doar bucurie din partea celorlalti ca eram cu Alexandru. Se intamplase acest lucru. Cu acel inceput tipic "Vrei sa fii prietena mea?". Toti cred ca am trecut prin acest moment, amuzant acum. Doua saptamani. Dupa care marea drama a despartirii si uite asa, copilaria a alunecat catre George si Marius. Ne schimbam intre noi cu usurinta si iubeam naiv. Inca ne jucam Flori, fete sau baieti. Am rezistant tentatiei de a ma intoarce la Alexandru, o data doar. A doua oara, am zis da. Era 19 iulie. De atunci, timp de doi ani si jumatate, doar el a existat pentru mine. Si acum consider ca este prima mea iubire. Pentru ca a fost prima, a fost a copilariei, a dramelor, a norisorilor. Din pacate, a evenimentelor care au asternut umbra asupra formarii mele. Suflet fragil. Luna de luna, am sarbatorit ziua de 19 cu dor si mesaje si scrisori. Tipic pentru atunci. Ne vedeam doar in vacanta. Ne bucuram, ne blestemam din cauza distantei. Evident, a urmat nebunia cand el se intalneste cu alta, si ea afla din scrisori. Certuri si tumulturi. Neintelegeri care ne prindeau impreuna oricum. Acum e fascinant. Atunci era intens. Grupul meu de prieteni era organizat doi cate doi. Ne maream grupul de la o scara la alta, ajungand astfel ca tot blocul isi petreaca serile tipand, glumind. Cu impacari si despartiri, cu petreceri de vacanta, cu asteptat la usa pentru a fura clipe in doi si cu drame gen sa isi gasesti iubitul sarutandu-se cu una din prietenele tale. Aveam un suflet iertator. Pana cand, s-a sfarsit, eu fiind cea care a spus stop, la telefon, intr-o zi de februarie. Urmatorii ani nu mi-i amintesc exact. Eram destul de trista in timpul scolii. Iar in vacante mai gaseam consolare in bratele celorlalti prieteni. Totusi, primul meu sarut nu a fost cu Alexandru ci cu Marius (inainte de 19 iulie). Marius a fost un fel de substitut-stiu, e cam urat dar am ajuns sa tin la el de-a lungul timpului. Vedeam atunci numai lucruri bune in fiecare om, poate de aceea si sufeream. Tot pe atunci pastram o veche legatura cu un fost coleg de generala. Alexandru, evident. Ne-am intalnit intamplator prin a noua din cate tin minte si am descoperit anumite chestii naive in legatura cu noi. Ne placusem, ne batusem toata generala. Este cea mai veche persoana pe care o cunosc, prin urmare are titlul de cel mai bun prieten. Am avut o relatie ce e drept, prin a 11 a parca, de vreo luna si jumatate. Asta dupa ce m-am tinut de capul lui vreo 6 luni. Nu avea nici el mai stres cu fetele iar pentru mine a fost un experiment mai mult; lucru stiut si de el. Desi am avut cateva incercari la activ, din partea mea lipseau prea multe scantei pentru a continua. Aceeasi relatie se pastreaza si acum in limitele decentei.
 La 18 ani eram o persoana detasata, fara stres fata de scoala. Cu ganduri bune si spirit vesel. Dupa 3 majorate (lucru de care sunt mandra) am primit un cadou frumos. O relatie frumoasa in ultimele 6 luni de liceu cu un coleg-Laurentiu.Brunet, ochi albastri, spirit creator. Non conformist si pufos. Poezii, excursii, flori pe banca, saruturi si surprize. Pentru ceilalti ne potriveam perfect. Pentru noi...eram fericiti. Perioada frumoasa de care imi amintesc cu drag. Un om care mi-a deschis spiritul artistic, care nu m-a vazut ca pe o ciudata. Ne-am iubit sincer, dar nu trupesc. S-a terminat din cauza mea. Eram in vacanta si simteam ca nu il pot iubi asa cum trebuie. Atunci am realizat ca distanta e un factor important si care presupune mult efort. Si asa a venit primul an de facultate. Am mai incercat relatia cu Laurentiu dar Bucurestiul ne-a distrus pe amandoi. Reluarile niciodata nu merg. A urmat ceva scurt cu Razvan. Aveam obiceiul de a ma agata rapid de orice tip si de a imi dori stabilitate. Evident, am suferit cand m-a parasit. Mereu credeam ca lumea se sfarseste. In anul doi, l-am intalnit pe Ionut. Veti observa ca am un obicei de a cunoaste oameni pe net. Era prima mea intalnire de acest fel. Era ianurie, undeva pe la Unirii, inca aveam parul lung. Multe plimbari prin Regie si dupa vreo luna si jumatate daca nu ma insel, m-a parasit pentru motivul ca nu avea rabdare. Actual avem o relatie de prietenie buna, cu ceva regrete din partea lui. O perioada de vreo trei luni linistita. Si a urmat Marius-ceva rapid, cu scrisuri pe mana. A urmat vacanta si daca tine eu bine minte, l-am cunoscut pe Daniel. Zarnestean, vesel, a avut ceva care m-a atras. Discutii pe messenger si s-a intamplat. Am fost fericita vara. Traiam asa de pur romanta iubirilor de o vara. Asta si intentionam initial dar s-a transformat in relatie stabila. Ne-am revazut in vacante, traiam Craciun si Revelion normal. Si ce faina e zapada la munte, acasa. Si asa am ajuns la 20 de ani.
Horror. Din cate tin minte, nu mi-a placut. Mi s-a spus ca am o personalitate dubla, ca pur si simplu sunt alta la distanta, mai rece si mai dura. Ce e drept, ma adaptam conditiilor si nu doream sa sufar. In acea perioada, am experimentat relatiile in paralel. Desi initial mi-a parut rau ca ii faceam acest lucru lui Daniel in vreo 3 zile mi-a trecut. Asa ca traiam la dublu cu Robert. Simpatic tip de felul lui. L-am parasit dar nu tin minte de ce. Atunci mi-am primit apelativul de o "tipa ce cara dupa ea un cub de gheata". Cu Daniel s-a terminat pentru ca nu am mai rezistat eu si pentru ca imi doream sa fiu cu altcineva. Parca. In principiu, atentia mea se poate focaliza doar pe un singur om. Pot avea atentie distributiva dar in final raman la unul. Si a urmat Alexandru. Altul. Da. Numele m-a urmarit multi ani. Cum necum se lipea de vreo persoana si eu de ea. Buzoian simpaticut brunet innebunit dupa Prince of Persia. Cu el mi-am inceput placerile trupesti fara nicio scanteie.A fost relativ ok pana cand a incetat sa mai dea vreun semn de viata. M-am strofocat nitel dar  mi-am gasit consolarea vara alaturi de Daniel. Mi-am promis ca voi fi cuminte. Lucru care s-a dat peste cap datorita lui Dan. Cunoscut tot pe net. Persoana care mi-a oferit un an jumatate de relatie, buna si nebuna. L-am asteptat doua ore la metrou la Grozavesti, pentru ca acasa nu imi doream sa ma intorc. Era un copil asa slabut, blondut cu ochi albastri. A fost asa ceva lejer. Atunci. M-am indragostit pe parcurs si am cunoscut fericirea. Sentiment pur si de necrezut. Recunosc, sentiment ca acela nu aveam sa mai cunosc. Cand am gresit, mi-am recunoscut greselile fata de el-de obicei sunt prinsa in haosul alegerii dintre mai multi oameni. A fost greseala mea. Sinceritatea pentru cineva inchistat e durere pentru cel sincer. Fiecare discutie se termina cu reprosurile asupra mea. Scandalurile evoluau. Dupa atata fericire, am cunoscut minciuna, desi imi ispasisem pacatele. Minciuna ipocrita, telefoanele si flirturile lui cu altele sau chiar si cu foste colege. Vara aceea a fost groaznica. Nimic nimic nu mergea bine. Din cel mai simplu lucru ne certam; pierdeam orele noptii certandu-ne. Nu concepeam ideea sa zic Adioa pentru ca singuratatea era ceva imposibil de trait cu, pentru mine. Alergam sa gasesc afectiune si sa ma plang altora. Nu puteam fi rationala. Gandeam cu inima. Pe vremea aceea, in timpul scolii il aveam pe Oli.Ne-am cunoscut intamplator pe un site de joc. De-a lungul timpului evoluand si ajungand prieteni. Accentuand din cand in cand senzatii tari. Mi-a fost alaturi in nebunia mea cu Dan. Si in nebuniile mele. Cu Dan s-a terminat la 21. Cand m-am convins ca nu merit asa ceva si ca prostia e mare rau de tot. M-am razbunat cum am stiut eu mai bine. Initial,mi-a adus pace si apoi tristete. Mult timp mi-a trebuit sa trec peste. Sa devin imuna la el. A sadit in mine cele mai negre umbre si cele mai mari tristete. S-a implicat in viata mea de familie si m-a adus pana in pragul nebuniei si al gandurilor negre. La ora actuala, e acelasi copil care face lucruri stupide. Ma lasa rece existenta lui. Pentru ca mai devreme vorbeam de Oli. E a fost omul care m-a montat asa, sa lupt impotriva vietii. Oricum, am invatat sa traiesc si fara el. Tot ce am aflat de la el de abia anul acesta s-au pus in miscare. Si daca nu ma insel, am ajuns la 22. Atunci am fost cu Andrei-o relatie mai serioasa sau de fapt mai bine zis, cu un om de 29 de ani. Se presupune ca e adult. La inceput a fost bine, evident. Lucrurile au degenerat pe parcurs din dorinta lui sau nebunia de a se casatori. Pentru mine este un lucru indepartat si nu mi-as fi dorit sa trec peste anumite etape ale vietii. Acelasi lucru ca si la ceilalti, dorea sa ma schimbe. Acum nu stiu de ce am stat asa de mult (vreo 8 luni) avand in vedere ca s-au intamplat lucruri serioase si urate intre noi. Eram destul de psihotica sau nebuna sa accept a c e a  porcarie. Am renuntat pentru ca nu suportam ipocrizia si nu intelegeam de ce cu mine nu face anumite chestii dar cu prietena lui buna, da. Ajunsesem oricum sa nu avem ce discuta iar eu imi pierdusem dorinta de a lupta. Fara a imprima ceva destinului, a venit Cosmin. Coleg de facultate, ne stiam din vedere de ceva vreme. Ne-am tachinat la vremea respectiva si am ajuns sa fim impreuna. Il consideram o persoana inabordabila si totusi de treaba. Suprinzator, se comporta foarte diferit. In intimitate, era cald, afectuos. Relatia a fost dominata de repetari. La fiecare luna, se termina cu o cearta si eu-neobosita, luptam pentru reimpacare. Nu aveam eu ceva anume, avea el. M-am subjugat destul si mi-am calcat mandria asteptand in zapada. Nu am reusit sa inteleg felul lui de a spune Da si Nu de la o zi alta. 4 ianuarie zi maiestuoasa. Nervi si spart si lacrimi si isterie. De obicei, se aduna toate fazele intr-una singura si o iau razna. Am tot incercat sa imi revin; devenisem rautacioasa, nervoasa si nu puteam face acel shift mental care mi-e acum baza de supravietuire. Era intr-o stare incipienta cand l-am cunoscut pe Dragos. Cum necum vocea lui m-a captat. Credeam ca m-am indragostit, acum consider ca a fost doar nebunia inceputului. Nu a fost sa fie, desi acum ne intelegem bine si pastram legatura, fara vreo conexiune sentimentala. Undeva atunci, am facut shift. M-am trezit in bucla sentimentelor zero. Am observat ca nu pot fi surprinsa si ca nu simt destule lucruri bune. Mi-am construit involuntar niste bariere greu de strapuns care se tot "cimenteaza". Mi-era bine, intr-un fel. Doar supravietuiam. Si i-am cunoscut pe Ionut si pe Gabriel. Cu Ionut a fost bine. Credeam ca voi avea ceea ce imi doresc si ca era momentul sa ma stabilesc. M-am entuziasmat dar m-am pierdut cred ca prea pierde in labirintul meu psihic. Nu puteam trai asa, sa chinui doi. Iar cu Gabriel, a fost una din relatiile care mi-au aprofundat starile de zero sentimente. Desi, initial mi-am dorit ceva serios am trecut cu succes la aventura. Nu stiu care pe cine a folosit dar nu ma deranja cu absolut nimic. A fost cel mai mare shift mental al meu. De fapt, am ajuns sa fiu nepasatoare si pur si simplu sa sorb ceea ce vreau pentru a trai. Vorbesc de lucrurile mari, nu despre cele cateva trairi sau dorinte. Traiesc cu shift-uri ca si cum as calca pe trepte. Cate una sau chiar mai multe. Am ajuns astfel sa nu simt si in cazul acesta. Drept pentru care m-am oprit. Am observat cat de nepasatoare devin si cat de usor ma indepartez. Ca e bine ca e rau. E natural si se intampla relativ repede. Aproximativ, am ajuns unde sunt acum. Incapabila de trairi emotionale de maxima intensitate. Ceva ma blocheaza si consider ca totul e iluzie. Am fost sceptica si dupa cunoasterea lui Razvan. Dar aveam un colt de suflet ce spera la bine. Din pacate, rana e inca deschisa. Peste ea trec etape si stari. Ma inarmasem la o relatie la distanta din dorinta de prea bine si constienta ca pot lupta. Dar nu de una singura. Nu regret, am invatat asta; doar era loc de mult mai mult. Si...tot la 23, momentan...si mai e putin pana la sfarsit...Iar despre prezentul pe care il traiesc sau ii supravietuiesc inca nu pot vorbi...Ma invart doar...
Toate aceste lucruri au fost scrise in mare, detaliile fac diferenta iar concluzia o poate trage fiecare. Am fost obiectiva. La acele vremuri pentru fiecare am sperat si am vazut doar lucruri bune.